Faptul că îmi plac călătoriile şi poveştile care se lasă descoperite nu mai este un secret pentru nimeni, dovadă că J’info Tours m-a ales blogger pentru lansarea oficială a programelor de voluntourism.
Ce este VOLUNTURISMUL? Păi, este călătoria care include voluntariat pentru diverse cauze caritabile, obiectivele fiind de participare la activităţi de dezvoltare a anumitor comunităţi sărace, de cercetare sau de ecologizare. Oricare ar fi motivaţia, interacţiunea dintre turişti şi comunitatea vizitată este absolut obligatorie, J’Info Tours fiind primul tour-operator din România care implementează acest nou mod de a călători la noi în ţară.
Conform statisticilor, cei care se implică în astfel de vacanţe sunt în special tineri între 20-39 de ani, cu studii superioare. Clar, mă încadrez. De altfel, dacă stau bine să mă gândesc, cred că am mai practicat volunturismul fără ca măcar sa îmi dau seama.
Dar… sâmbătă sunt volunturist în mod oficial! Mă dau cu barca, vorbesc cu localnicii şi vizitez Mânăstirea Snagov împreună cu alţi 10 bloggeri în speranţa că vom găsi răspunsul la întrebarea “A fost sau nu a fost înmormântat Vlad Ţepeş la Snagov?”.
Vă invit să ne urmăriţi expediţia pe Twitter #jinfovoluntourism şi pe bloguri. Ne găsiţi în următoarea formulă: Cosmin Tudoran, Adrian Ciubotaru, Corina Georgescu, Sabina Cornovac, Claudia Tocila, Valentin Bosioc, David Pripas, Raluca Popa, Alexandru Negrea, iYli şi subsemnata 
La drum, volunturişti!
Sursa foto: romanianmonasteries.org
Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu când văd că un eveniment frumos de la noi din ţară capătă longevitate, mi se umple inima de bucurie. Am să vă spun astăzi, pe scurt, povestea Festivalului Luminii, ajuns la a cincea ediţie la nivel naţional.
În 2004, câțiva membri ai Organizației Naționale “Cercetaşii României” din Cluj Napoca au încercat să amintească oamenilor de frumusețea lucrurile mărunte din viața lor. Unindu-și forțele au realizat prima ediție a evenimentului, intitulat atunci Seara Viselor Împlinite, când, clujenii prezenți au așezat pe lacul din Parcul Central, aproximativ 200 de cutiuțe confecționate din hârtie, cu lumânări aprinse înăuntru, trimițând odată cu ele gânduri bune şi dorințe. Festivalul a continuat, în 2005, 2006, 2007, fiind foarte bine primit și crescând de la 200 de lumânări la mii.
În 2008, a apărut ideea extinderii la nivel naţional, iar apoi proiectul a crescut de la an la an, atât din punct de vedere al numărului de locații și activități, cât și din punct de vedere al promovării și al numărului de voluntari implicați.
Stând de vorbă cu Bogdan Pater – responsabil pentru comunicarea online a proiectului – mi-a mărturisit că atât din observațiile din timpul Festivalului, cât și din evaluările lăsate de participanți, festivalul este primit foarte bine. În 2008, la două săptămâni de la prima ediție națională am avut o experiență care ne-a lăsat fără cuvinte. Eram în Cluj într-un tramvai împreună cu Cristian Moldovan, coordonatorul festivalului pe Cluj, și am auzit două doamne vorbind despre festival. Una din ele îi povestea celeilalte că încă are gulguța acasă și menține lumânarea din ea aprinsă ca să îi reamintească de atmosfera de la festival. E greu de reprodus în cuvinte sentimentul care te cuprinde când vezi că lumea se bucură de munca ta.
Mai multe despre eveniment vă declară voluntarii şi cercetaşii din filmuleţul de mai jos. Mie mi-a plăcut în mod deosebit cum a punctat la final unul dintre băieţi: Un lucru făcut de oameni simpli pentru oameni simpli ca să se bucure de nişte lucruri mărunte!
Aşadar, pe 19 Mai, între orele 21:00 și 23.00, sunteţi invitaţi la Festivalul Luminii – un proiect sincron al Organizației Naționale “Cercetaşii României” – care se desfășoară în peste 15 localități din România: Alba Iulia, Arad, Bacău, Bistrița Năsăud, Brașov, Brăila, București, Cluj Napoca, Deva, Hunedoara, Iași, Liteni, Miercurea Ciuc, Onești, Oradea, Pașcani, Pildești, Râmnicu Vâlcea, Seini, Târgu Jiu, Tîrgu Mureș, Timișoara și Tulcea.
Detalii despre program găsiți pe Facebook în evenimentele create pentru fiecare localitate.
Pe principiul “nu compara mere cu pere, dar gustă-le să vezi cum sunt”, după Muzeul Copilăriei din Edinburgh despre care am vorbit într-o postare anterioară, am fost în weekend la cea de-a doua expoziţie a Muzeului Copilăriei de la noi, intitulată Lumea mică a celui mic, la Sala Irina Nicolau din incinta Muzeului Ţăranului Român.
Ce şi-au propus organizatorii, citez din comunicatul oficial: Din punct de vedere magico-ritual, vârsta copilăriei era alcătuită din perioade successive de creștere, bine marcate de praguri de trecere, fiecare cu regulile și cu inventarul lui de recuzită simbolică. Fiecare prag însemna evoluția celui mic într-un spațiu nou, marcarea unor etape noi de vârstă și a unei autonomii fizice crescute. Așadar, pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, propunem pentru sala a doua a Muzeului virtual al Copilăriei descoperirea Lumii mici a celui mic, cu cele 6 praguri pe care le presupunea, dar pe care – susținem noi – mentalul colectiv le respectă fragmentar până astăzi în mediul urban: vatra, fereastra, ușa, poarta, răscrucea drumului, hotarul.
Cum a fost: Probabil, cu prea multe aşteptări din partea mea şi cu prea puţine exponate din partea lor. Uşor superficial, fără atenţie la detalii. Mulţi ar spune: minimalist. Eu aş răspunde că nu era cazul. Mulţi ar spune că este uşor să critici. Eu aş răspunde că este departe de mine acest gând. Ba mai mult, întotdeauna am încurajat şi susţinut pe cât posibil iniţiativele de acest gen.
În cazul de faţă sunt convinsă că în patrimoniul muzeului există obiecte care ar fi putut integrate in expoziţie; le-am văzut cu ochii mei: ii pentru copii, tacâmuri, cănuţe, ştergare, copăiţe, leagăne, jucării de cârpă etc. Şi totuşi, expoziţia Lumea mica a celui mic, care poate prezenta un întreg univers, este mai mult goală. În cel mult 5 minute am dat turul sălii şi am plecat. Vă rog să mă credeţi că mai mult decât am surprins în imaginile de mai jos, nu există. Păcat… rămân cu amintirea frumoasă a expoziţiei de la Muzeul de Istorie, cred că acolo s-a surprins mai bine lumea celui mic.
Responsabilitate socială cu entuziasm, scriam anul trecut cam în aceeaşi perioadă a anului. Pe atunci eram organizator European CSR Lessons, gestionând partea de PR. Acum sunt blogger partener şi invitat gata să pună întrebări speakerilor internaţionali şi români.
Evenimentul are loc în perioada 15-16 mai la Hotel Pullman – World Trade Center din Bucureşti, iar formatul urmăreşte să faciliteze schimbul de experienţe între profesioniştii în CSR din România şi cei străini. Astfel, se va permite publicului să pună într-un context local-european iniţiativele prezentate, implicându-l mai mult în dezbatere. Iată programul:
Ziua I (15 Mai)
•Reducerea impactului de mediu: programe de reciclare/economisire, de voluntariat sau de educaţie ecologică, soluţii de reducere a amprentei de carbon, de protejare a biodiversităţii etc.
•Produse şi operaţiuni responsabile: produse sau servicii accesibile pentru toţi, servicii financiare responsabile, programe de educare/conştientizare a clienţilor etc.
Ziua II (16 Mai)
•Dezvoltarea comunităţilor locale: programe de dezvoltare a infrastructurii comunitare de orice tip (economică, educaţionala, sanitară, culturală etc.), proiecte de intervenţie comunitară în caz de dezastre etc.
•Incluziune/stakeholder engagement: iniţiative în domeniul discriminării de gen sau al diversităţii în interiorul sau exteriorul companiei, programe adresate grupurilor dezavantajate, iniţiative de dialog cu stakeholder-ii şi de rezolvare a unor situaţii de conflict etc.
Recunosc, m-a atras mult ideea unui live blogging de la eveniment. Însă, m-am decis să fiu atentă, să iau notiţe şi să pun întrebări ale căror răspunsuri să vi le prezint apoi detaliat. Cu siguranţă, mai mulţi dintre bloggerii parteneri pe care îi găsiţi aici vor alege varianta articolelor realizate în timp real, aşa că vă recomand să îi urmăriţi. Eu sper să vin cu concluziile, ca o cireaşă de pe tort
Şi pentru că tot m-a prins nostalgia legată de Edinburgh, am să vă prezint astăzi, mai mult în imagini şi mai puţin în cuvinte, Muzeul Copilăriei. De ce mai mult în imagini? Pentru că nu m-am putut abţine în a poza fiecare element al muzeului, pentru că este un loc care îţi taie respiraţia prin încărcătura amintirilor şi prin creativitatea amplasării obiectelor.
Exponatele sunt împărţite pe diverse categorii, de la jucării la haine, obiecte de studiu sau gospodăreşti dedicate celor mici. Toate urmează cursul anilor în timp ce facem trecerea de la etajul 1 la etajul 3. Da, aţi citit bine: 3 etaje pline cu lucruşoare care mai de care! Pe lângă toate acestea, totul este prezentat extrem de interactiv. Spre exemplu, la un moment dat, poti asculta sunete reale într-o sală de clasă din anul 1930 cu manechine şi mobilier real, poţi călca pe o stradă care recrează complet epoca victoriană cu jucării în aer liber, poţi pescui peşti coloraţi cu o undiţă de lemn asemănătoare cu cea a lui Huckleberry Fin. Poţi mânui teatrul de păpuşi în faţa celorlalţi vizitatori şi te poţi juca la aparate vechi de sute de ani. Este fascinant, un univers în care te pierzi cu orele!
Comparativ cu Muzeul Copilăriei din Londra, este mult mai mare şi mai atent aşezat, comparativ cu ce este la noi… nu putem vorbi de comparaţie. Ştiu şi laud iniţiativa online pornită de Muzeul Ţăranului Român, am apreciat expoziţia de Crăciun a celor de la Muzeul de Istorie, pe care v-am şi descris-o aici, dar cred sincer că iniţierea unui astfel de muzeu necesită reunirea de forţe a specialiştilor din toate colţurile României, nu doar a celor axaţi pe folclor. Este nevoie de un lucru de echipă între autorităţi, colecţionari privaţi, muzee care deţin obiecte de gen, cercetători specializaţi în istoria socială, firme private de jucării care mai au în patrimoniu piese importante şi oamenii simpli care doresc să doneze lucruri cu valoare istorică în acest sens. Doar o bună colaborare a acestor elemente poate duce la un muzeu real al copilăriei, care să nu dea prea mult în zona de folclor, de regalitate sau de comunism – ci să le respecte pe toate ca parte a istoriei noastre.
Eu cred că se poate, că avem ce arăta în acest sens şi nu văd de ce potenţiale exponate valoroase ar sta aruncate prin poduri sau subsoluri pline de praf… Altfel, riscăm ca prichindeii noştri să creadă că păpuşa Barbie şi jocurile pe calculator au fost veşnic nemuritoare, că jucăriile din plastic nu au avut „strămoşi” mai calzi şi mai veseli.
Şi-am să visez în pătrăţele scoţiene… îmi spuneam în drum spre spre casă, întoarsă din ţinuturile verzi ale Scoţiei, unde tartanul este la mare căutare. Material caroiat, folosit în mod tradiţional pentru croirea kilturilor, nu mi-a atras atenţia până nu am remarcat că are o istorie aparte şi un model unicat în funcţie de clanul care îl poartă. Spre exemplu, dacă cineva se numeşte Sinclair, atunci trebuie să închirieze sau să cumpare un kilt din tartan Singlair. La fel se întâmplă şi cu: Campbell, MacDonald, Fraser, MacLeod, MacKay, Mackenzie, etc.
Scoţienii sunt deosebit de mândri de portul lor naţional, nefiind jenaţi să poarte kilt la nunţi şi evenimente sociale. Am văzut cu ochii mei acest lucru. Întrebarea rămâne: poartă ei ceva pe dedesubt? 
În definitiv, tradiţia dictează că NU se poartă nimic pe sub kilt, asta pentru că pe vremea când se băteau cu englezii, exista un ritual conform căruia scoţienii îşi ridicau kiltul pentru a arăta inamicului că dacă sunt suficient de bărbaţi să-şi expună zonele sensibile la buruieni, urzici şi scaieţi, sunt suficienţi de bărbaţi să ţină piept şi englezilor.
În Edinburgh magazinele care vând kilturi sau obiecte din tartan sunt la tot pasul, iar în centrul oraşului, aproape de Edinburgh Castle, există Scottish Tartans Museum. Am aflat multe lucruri interesante acolo şi mi-am dat seama că am putea face şi noi un astfel de muzeu cu ţesăturile specifice iilor româneşti. Poate chiar o secţie nouă dezvoltată în cadrul Muzeului Costumuelor Populare din România, un loc în care să se explice modul în care este realizată lucrătura în funcţie de regiuni, culori şi modele mai detaliate. Ce părere aveţi, este o idee bună?
Despachetând bagajele din Marea Britanie, am sesizat că mi-am achiziţionat câteva obiecte inscripţionate cu sloganuri de tipul Keep calm and carry on. Îmi place ca mesaj motivaţional, în toate derivatele sale, pentru că are o simplitate cu impact greu de atins. Dar, câţi dintre voi îi ştiu adevărata istorie?
Keep calm and carry on a fost un poster de propagandă lansat de guvernul britanic în 1939 la începutul celui de-al doilea război mondial din dorinţa de a ridica moralul britanicilor în caz de invazie. Fiind tipărit în ediţie limintată, afişul a fost regăsit abia în anul 2000 într-un anticariat şi preluat apoi de o serie de companii private ca temă decorativă pentru o serie produse.
Există chiar şi un site de unde puteţi comanda obiecte astfel personalizate: keepcalmandcarryon.com, iar în Marea Britanie le găsiţi în aproape toate magazinele de suveniruri.
Voi ce derivat din poster ştiţi şi vă place?
Undeva la Palilula este, după cum probabil știți, filmul la care regizorul Silviu Purcărete lucrează de câțiva ani și pe care cu toţii aşteptam să îl vedem gata. Ei bine, l-am văzut miercuri seara, la premiera de gală din incinta Turbohalle. O sală cum nu se poate mai nimerită pentru o producţie cinematografică filmată într-o hală dezafectată a Uzinelor Republica din Bucureşti.
Privesc evenimentul de lansare în întregime şi mi se pare cu adevărat potrivit în toate detaliile sale: actori din distribuţie, staff, producători, critici, jurnalişti, bloggeri… circa 1.000 de persoane. Invitaţi unul şi unul din lumea filmului şi teatrului; mai ceva ca la Premiile Gopo (şi nu spun asta doar pentru că am zărit-o în sală şi pe actriţa Jacqueline Bisset). Pe lângă proiecţie, a fost organizată şi o mică expoziţie cu elemente din scenografia impresionantă a filmului, o masă cu produse marca Dinescu, proiecţii şi decoruri la fix. Recunosc, la început m-a deranjat mult frigul din sală, dar cred că eram sub impactul gripei care mă doborâse cu o zi înainte.
Cu ceva timp înainte de premieră am citit pe anumite site-uri descrierea filmului. Acţiunea îmi părea previzibilă şi oarecum á la “Toamna bobocilor”: perioada comunistă, un tânăr medic își ia repartiția într-un spital dintr-un sat oarecare. Dar, dacă veţi lua asta de bună, vă veţi înşela. Universul paralel din film este cu totul neaşteptat. Într-adevăr, pe alocuri m-au surprins neplăcut anumite elemente groteşti, însă cred că au farmecul lor.
M-a impresionat pe drept cuvânt decorul, regia, montajul, muzica şi lumina. De ce muzica? Pentru că Vasile Şirli a reusit să puncteze pasaje reconoscibile doar la auzul câtorva note. De ce lumina? Nu ştiu, am devenit din ce în ce mai atentă la acest element în producţiile cinematografice şi mi-am dat seama din primele secvenţe că filmarea s-a realizat doar cu lumină artificială. Una caldă, care oferă un aer uşor boem şi iluzoriu numai potrivit mesajului indus.
Per total, şi foarte sincer, nu ştiu cum mi s-a părut filmul. Îl găsesc greu de descris şi vreau să îl mai văd încă o dată. Mi se pare genul de operă interesantă, care se lasă încetul cu încetul dezvaluită şi înţeleasă în toate simbolurile sale; genul filmului de artă care va fi premiat cât de curând
Sursa foto: Adi Marineci via Undeva la Palilula
Da, este acea perioadă din viaţă. Perioada în care munceşti de zor la o lucrare cu care îţi vei încheia încă o etapă din statutul de învăţăcel. Şi pentru că sunt adepta principiului Cât trăieşti, înveţi, m-am apucat de o cercetare academică în domeniul cultural. M-am întrebat întotdeauna de ce companiile din România nu îşi îndreaptă atenţia şi către domeniul cultural atunci când vine vorba de construirea campaniilor de CSR. Sigur, au fost, de-a lungul timpului câteva exemple de menţionat. Prea puţine, însă.
Pe scurt, doresc să aflu cam care este gradul de implicare al companiilor din România în mediul cultural prin campanii de responsabilitate socială corporativă, iar studiul are doua laturi: una teoretică şi alta practică.
La cea de a doua, mă bazez pe voi: cititori, rude, prieteni, cunoştinţe, străini. Trebuie doar să completaţi chestionarul accesibil aici şi să îl daţi mai departe, dacă doriţi.
Eu vă mulţumesc încă de pe acum celor care l-aţi completat şi celor care o vor face în perioada imediat următoare. Sunt convinsă, aţi înţeles că relevanţa cercetării depinde foarte mult de numărul respondenţilor, iar eu voi posta un mic grafic al rezultatelor de îndată ce le voi centraliza şi analiza.
Mă înclin cu mulţumiri,
Valentina
